În anul 1553, voind Domnul să întemeieze o mănăstire în aceste locuri, a descoperit Cuviosul Pahomie o minune ca aceasta: în fiecare noapte spre duminici şi sărbători, când se fac slujbe în biserici, vedea cuviosul multe lumini aprinse într-un paltin mare, jos în poiană, iar deasupra lui auzea cor îngeresc, cântând troparul Schimbării Domnului la Faţă. Deci, rugându-se cu lacrimi, i s-a arătat Maica Domnului în vis şi i-a poruncit să se ducă la voievodul Alexandru Lăpuşneanu şi să-l îndemne să zidească în locul acesta mănăstire de călugări.

​

Cuviosul Pahomie Sihastrul, de la Mănăstirea Slatina (secolul XVI)

În prima jumătate a secolului al XVI-lea, s-a nevoit pe valea pârâului Suna Mică, comuna Slatina (Suceava), un sihastru sfânt şi făcător de minuni, ce se chema Pahomie. El îşi avea chilia într-o poiană mare, liniştită, situată la nord de actuala mănăstire, numită până astăzi „Poiana lui Pahomie”.

​

Cuviosul Pahomie, după tradiţie, era cu metania din Mănăstirea Voroneţ, la 20 de km mai sus de Slatina, fiind unul dintre cei mai aleşi ucenici ai Sfântului Daniil Sihastrul. Apoi, iubind viaţa pustnicească, s-a retras la linişte în codrii de pe valea pârâului Suna. Aici, deja exista o mică sihăstrie, încă din timpul domniei lui Ştefan cel Mare, care mai târziu a dispărut.

​

Nevoinţa Cuviosului Pahomie era aşa de înaltă, încât şi darul facerii de minuni şi al înainte-vederii s-a învrednicit a-l primi de la Dumnezeu. Ziua şi noaptea petrecea în post şi rugăciune, cu mâinile şi mintea înălţate la Dumnezeu. Mâncare nu primea, decât la o zi sau două, după apusul soarelui, iar inima lui permanent ardea de dragostea lui Hristos, căci se odihnea în el harul Duhului Sfânt. Deci, biruind cuviosul cursele vrăjmaşului, nălucirile cele de noapte, foamea, frigul şi toată nevoia firii, după mulţi ani de nevoinţă ajunsese la mare odihnă duhovnicească. Astfel, bineplăcând lui Dumnezeu, vindeca bolile şi izgonea duhurile necurate cu rugăciunile sale, fiind căutat de mulţi credincioşi de prin sate.

​

În anul 1553, voind Domnul să întemeieze o mănăstire în aceste locuri, a descoperit Cuviosul Pahomie o minune ca aceasta: în fiecare noapte spre duminici şi sărbători, când se fac slujbe în biserici, vedea cuviosul multe lumini aprinse într-un paltin mare, jos în poiană, iar deasupra lui auzea cor îngeresc, cântând troparul Schimbării Domnului la Faţă. Deci, rugându-se cu lacrimi, i s-a arătat Maica Domnului în vis şi i-a poruncit să se ducă la voievodul Alexandru Lăpuşneanu şi să-l îndemne să zidească în locul acesta mănăstire de călugări. Domnul Moldovei, ascultând îndemnul Cuviosului Pahomie, a zidit aici o frumoasă mănăstire, între anii 1553-1559, aşezând altarul pe locul unde se afla acel paltin. Aşa a luat fiinţă Mănăstirea Slatina.

​

Astfel, Sfântul Pahomie Sihastrul, mai trăind puţin, s-a strămutat în ceata sfinţilor, la cereştile lăcaşuri, iar trupul său a fost aşezat lângă biserica de curând zidită. De asemenea şi „Izvorul Cuviosului Pahomie”, care nu seacă niciodată, a fost adus în mănăstire spre mângâierea fraţilor.

​​

 (Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 169-170)

​

​

​

​

​​Ieromonahul Iacob a împodobit biserica cu alese odoare voievodale, a zidit din temelie chilii pentru călugări şi a înzestrat mănăstirea cu numeroase danii, situând astfel ctitoria lui Alexandru Lăpuşneanu în rândul celor mai renumite ctitorii voievodale din Moldova. 

​

Cuviosul Iacob cel Vrednic, de la Mănăstirea Slatina (secolul XVI)

​

Acest preacuvios părinte, precum însuşi numele îl arată, a fost cel dintâi egumen al Mănăstirii Slatina. Căci, îndată ce voievodul Alexandru Lăpuşneanu (1553-1564) începu să zidească acest dumnezeiesc lăcaş în cinstea Schimbării Domnului la Faţă, la îndemnul Cuviosului Pahomie Sihastrul, el încredinţă această lucrare ieromonahului Iacob, vrednic slujitor al lui Hristos, din Mănăstirea Neamţ.

​

Egumenul Iacob era duhovnic renumit în marea lavră a Moldovei. Apoi, ajungând părinte sufletesc al Mănăstirii Slatina în anul 1558, a supravegheat şi a condus cu multă pricepere zidirea acestei ctitorii voievodale. La 3 septembrie 1559, când s-a sfinţit biserica în prezenţa ctitorului şi a zeci de mii de credincioşi, Cuviosul Iacob devine sfetnic de taină şi duhovnic al familiei voievodului.

​

Timp de 15 ani, cât a condus Mănăstirea Slatina, egumenul Iacob a format aici o obşte de peste 60 de călugări cu o aleasă viaţă duhovnicească. Unii dintre ei erau schimonahi şi iscusiţi lucrători ai rugăciunii lui Hristos. Alţii, vestiţi duhovnici şi povăţuitori de suflete pentru călugări şi mireni. Iar alţii, dascăli învăţaţi în greacă şi slavonă, buni cunoscători ai Sfinţilor Părinţi, cronicari şi caligrafi îndemânatici. Sub supravegherea acestui neobosit egumen s-au copiat la Mănăstirea Slatina, de către ucenicii săi, numeroase cărţi filocalice şi de cult, s-au scris pagini importante din cronica Moldovei şi s-au pregătit sute de tineri pentru preoţie la sate. Încă şi viaţa isihastă a luat o mare dezvoltare în jurul mănăstirii. Căci se nevoiau în partea locului zeci de ucenici ai Cuviosului Pahomie, dintre care unii erau mari asceţi şi lucrători ai rugăciunii. Pe toţi aceştia îi ajuta marele egumen.

​

De asemenea, ieromonahul Iacob a împodobit biserica cu alese odoare voievodale, a zidit din temelie chilii pentru călugări şi a înzestrat mănăstirea cu numeroase danii, situând astfel ctitoria lui Alexandru Lăpuşneanu în rândul celor mai renumite ctitorii voievodale din Moldova. Pentru toate acestea, egumenul Mănăstirii Slatina a fost numit de tot poporul „Iacob cel Vrednic”, căci era plin de înţelepciune şi frică de Dumnezeu şi niciodată nu dădea înapoi din faţa primejdiei.

​

Un mare merit a avut Cuviosul Iacob îndemnând pe domnul Moldovei să zidească şi alte lăcaşuri sfinte, atât în ţară, cât şi în Muntele Athos. Cu sfatul său s-au înnoit mănăstirile Bistriţa, Tazlău, Bogdana (Rădăuţi), Sfântul Dumitru (Suceava) etc., cum şi mai multe lăcaşuri athonite, în frunte cu Mănăstirea Dochiaru, pe care o reface în întregime.

​

La toate acestea, egumenul Iacob adaugă încă o înţeleaptă faptă bună. Văzând sfârşitul apropiat al voievodului, precum şi numărul mare al potrivnicilor săi, şi dorind mântuirea marelui domn, l-a sfătuit să primească schima monahală. Astfel, în anul 1568, Cuviosul Iacob cel Vrednic a săvârşit la Slatina tunderea monahală a lui Alexandru Lăpuşneanu, punându-i numele de Pahomie, după numele marelui sihastru care l-a sfătuit să zidească mănăstirea. Puţin mai târziu, trecând la cele veşnice, atât monahul Pahomie, cât şi doamna Ruxandra cu fiii lor au fost înmormântaţi de egumen în biserica înălţată de ei. În anul 1572, egumenul Iacob s-a mutat la cele veşnice.

​

 (Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 171-172)

​

​

​

​

​

​

În anul 1568, mitropolitul Teofan l-a călugărit pe Alexandru Lăpuşneanu, punându-i numele de Pahomie şi tot el l-a îngropat în biserica Mănăstirii Slatina. Mai târziu, sub domnia lui Ioan Vodă cel Viteaz, fiind izgonit din scaun, a sihăstrit cu trei ucenici ai săi în munţii din preajma Rarăului. Aici, făcându-şi chilii pe obcina numită până astăzi „Piciorul Mitropolitului”, s-au nevoit în post şi rugăciune câţiva ani de zile.

​

Mitropolitul Teofan II, de la Mitropolia Moldovei şi Sucevei († 1598)

​

Al doilea mitropolit, Teofan, era ucenicul învăţatului episcop Macarie de la Roman, amândoi fiind cu metania din Mănăstirea Râşca. Aici a crescut duhovniceşte, învăţând de la dascălul său frica de Dumnezeu, cunoaşterea Sfintei Evanghelii şi scrierea în limba greacă.

​

Având o trăire aleasă, cu voia lui Dumnezeu, în anul 1564 a fost ales mitropolit al Moldovei, de către Alexandru Lăpuşneanu. Şi era tuturor iubit pentru smerenia şi bunătatea inimii lui. Acest păstor sufletesc cerceta adesea satele şi sfintele mănăstiri şi ajuta mult pe călugării care sihăstreau prin păduri şi prin munţi. Avea încă deosebită grijă de monahii români ce se nevoiau în Muntele Athos, unde a fost trimis de voievod să ducă bani pentru înnoirea din temelie a Mănăstirii Dochiaru (1564-1568). El a supravegheat aceste lucrări, a ajutat să se picteze biserica şi a luat parte la sfinţirea ei, devenind una din cele mai frumoase mănăstiri athonite.

​

În anul 1568, Mitropolitul Teofan l-a călugărit pe Alexandru Lăpuşneanu, punându-i numele de Pahomie şi tot el l-a îngropat în biserica Mănăstirii Slatina. Mai târziu, sub domnia lui Ioan Vodă cel Viteaz, fiind izgonit din scaun, a sihăstrit cu trei ucenici ai săi în munţii din preajma Rarăului. Aici, făcându-şi chilii pe obcina numită până astăzi „Piciorul Mitropolitului”, s-au nevoit în post şi rugăciune câţiva ani de zile. În anul 1577 a fost iarăşi chemat la scaunul său de voievodul Petru Şchiopul, păstorind Biserica Moldovei încă patru ani de zile. În anul 1581, din cauza deselor schimbări de domni, Mitropolitul Teofan se refugiază în Polonia. După un an este chemat din nou la scaunul său, pentru a treia oară, rămânând la cârma Bisericii încă cinci ani de zile, căci în acele vremuri tulburi nu era în Moldova alt păstor mai bun ca Mitropolitul Teofan.

​

Deci, povăţuind corabia Bisericii lui Hristos prin grele valuri timp de 17 ani de zile şi răbdând cu bărbăţie multe necazuri, izgoniri şi primejdii, în anul 1587, Mitropolitul Teofan II se retrage de bunăvoie din scaun şi se duce la Mănăstirea Dochiaru în Athos. Aici petrece ca un mare sihastru încă 12 ani, întrecând pe mulţi călugări cu aspra sa nevoinţă, fiind cunoscut şi cinstit în tot Muntele Athos. Evlaviosul Mitropolit Teofan era primul ierarh român care se făcuse sihastru athonit şi era vestit povăţuitor şi părinte duhovnicesc, atât monahilor români, cât şi multor monahi din Athos.

​

Ajungând la măsura marilor sihaştri athoniţi, în anul 1598, fericitul Mitropolit Teofan şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos şi a fost înmormântat în pridvorul bisericii din Mănăstirea Dochiaru, cum se vede până astăzi. Monahii de aici l-au trecut în rândul marilor ctitori şi îl numără în ceata cuvioşilor părinţi athoniţi. După câţiva ani, soţia lui Ieremia Movilă a dăruit bani să i se pună piatră de mormânt, deasupra căreia stă scris această frumoasă inscripţie: „O, mormântule, pentru Dumnezeu, ce mort ai? Spune-mi repede mie, celui ce te întreabă, pe cine ai? O, străine, (îl am) pe Teofan, cel drag tuturor, pe slăvitul arhiereu al Moldovlahiei, al cărui strălucit sicriu, Elisabeta, soţia prea luminatului Ieremia, fiind fericită că-i este rudă, îl împodobeşte după cuviinţă, de departe, spre amintire şi ca să aibă răsplată. Cerul cu slava lui să-i dea viaţă îndelungată şi strălucită fericire, în anul 1598”.

​

Pe portretul frumos pictat de pe perete stau scrise, de asemenea, aceste cuvinte: „Strălucitul păstor al Moldovlahiei, Teofan”.

​

 (Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 177-178)

​